Unele lucruri nu se schimbă niciodată

2021-03-04

Reflecții ale lui István Bársony, vânător, scriitor, jurnalist, din cartea sa Erdőn-mezőn (Prin păduri și pajiști), publicată în 1894.

"Este greu să îți câștigi existența astăzi.

Pâinea și pasiunile se află într-o luptă permanentă una cu cealaltă; cu excepția clasei înstărite, sunt foarte puțini cei care își pot pune în deplină armonie înclinațiile, capacitățile, pasiunile cu căutarea pâinii zilnice.

Nici un om dintr-o sută, poate doar un om dintr-o mie, nu este atât de favorizat de soartă și de noroc, încât să îl conducă spre cariera care i se potrivește cel mai bine; șansa joacă un joc capricios cu marea majoritate a societății, arătând o bucată de pâine celui flămând; iar omul flămând nu are timp să gândească prea mult, să aleagă prea mult, să aștepte: el merge în direcția în care vede cel mai bine asigurat traiul său.

Iată de ce există atâta mediocritate în lume.

Cei care se află pe o altă orbită, din care pot fi excluși pentru totdeauna, sufletește, cu toată fervoarea lor, cu toată puterea voinței, a dorințelor și a entuziasmelor lor, ar fi înaintat spre țel și ar fi făcut minuni prin dragostea meseriei lor: ei urmăresc cu mare dificultate, și chiar și atunci nu întotdeauna cu succese serioase, o lumină înșelătoare care nu le poate umple lumea spirituală, nu le poate excita dorințele și le lasă mereu reci curiozitatea și interesele. Este un noroc dacă un astfel de om amăgit are hotărârea, voința de a se strădui; puterea de satisfacție care îl va ajuta să se mulțumească cu un rezultat slab, dacă conștiința nu i-l reproșează și nu-l acuză de omisiune conștientă.

Dar sunt mulți cei care, pe drumul accidentat pe care se află, încep curând să simtă epuizarea puterilor și ajung la certitudinea disperată că splendoarea fanteziilor lor la o monotonă monotonie monotonă, pe care nici un soare nu o poate înfrumuseța, nici nu o poate lumina cu noi culori de curcubeu. Doar o umbră, doar o clipă proastă, îi desparte de decădere, prin care înțeleg pierderea armoniei în suflet, care duce la moartea vieții prin propriul declin regulat.

Fericiți sunt cei care pot să se scuture de toate necazurile și să urmeze îndemnurile inimii lor, chiar cu prețul sacrificiului. Ei nu sunt chinuiți de dorințe crude, iar speranțele lor nu sunt stele de neatins. Dacă, lepădând o sumedenie de lucruri exterioare, ei par să renunțe: melodia armoniei se leagănă în ei, iar acest cântec de o frumusețe eternă glorifică în fața lor toată viața satisfacția care le este proprie."

Újabb: Meritocrația în viața noastră de zi cu zi

Korábbi: Șmecherii politice la școală